Și isprăvitul:
Suflată de vînturĭ aicĭ pe pămînt,
Ah juna mea viață acuma se stinge
Și aniĭ meĭ tinerĭ apun în mormînt!»
Cum vedețĭ, bolnava poetuluĭ nu moare, nu plînge, ea face versurĭ cu figurĭ calculate, cu comparațiĭ multe și cu simțire puțină.
Și cu toate astea, citițĭ accastă poezie uneĭ mame a căreĭ fiică a murit de curînd. În sufletul eĭ, care e încă sub impresia acestuĭ doliŭ, versurile poetuluĭ, așa de rĕcĭ și de puțin simțite, vor lua proporțiile și resunetul unuĭ adevărat și sincer strigăt de durere. Mama îșĭ va turna sufletul eĭ în aceste vorbe goale, și le va umplea cu emoțiunea și covîrșitoarea eĭ durere. Ea va plînge și va găsi genială această poezie!
Adevărata artă e aceea care are o valoare absolută, care face să bată toate inimile de odată — ce mare lucru e acesta! — arta în care creatorul a condensat cea maĭ sinceră și maĭ intensă vieață, cea maĭ mare putere emoțională, ca să fie pentru toțĭ și pentru toate momentele viețeĭ noaste.
Mi-aduc aminte că am citit odată o poezie de un poet rus Necrasov, în care care era descrisă, cu vorbe simple, fără comparațiĭ și fără figurĭ, suferința unuĭ cal mic și slab, înhămat la o căruță mare, încărcată prea greŭ pentru scăzutele luĭ puterĭ. Și căruța se nămolise într’un noroiŭ, și bietul cal, bătut, tremurînd în ham, trăgea din răsputerĭ, se opintea, dar n’o putea urni din loc. În cîte-va versurĭ, sfîșietoare poetul ne face să vedem cum căruțașul furios izbește
