esprimă o idee. — Dacă e vorba de comparație, punețĭ în loc de haină corpul însușĭ — vedețĭ ce deosebire — s’ar părea că am lăsat ideea într’o toaletă cît se poate de neconvenabilă, și cu toate acestea am fi maĭ aproape de adevăr. Toată ideea, toată emoțiunea, are, în însușĭ fondul eĭ, și forma; după cum o semînță, scuturată dintr’o floare uscată, poartă într’însa forma desăvîrșită a întregeĭ florĭ: în încăperea eĭ mică doarme rădăcina, tulpina și toate organele, colorile și inflorescența planteĭ de pe care s’a scuturat: îĭ trebue doar pămînt, și soare, și timp ca să se desvolte. Ceea ce ni se pare nouă că sunt ideĭ, pe carĭ nu le putem exprima, sunt probabil produsul unuĭ număr insuficient de vibrațiĭ în celulele noastre nervoase, prea puțin încălzite, prea puțin escitate, pentru a descărca un act complet de gîndire clară,… în tot cazul sunt numaĭ nebulositățĭ intelectuale, stărĭ embrionare, ideĭ în perspectivă carĭ așteaptă să fie fixate, încălzite și lăsate să înflorească.
Ne spunea dăună-zĭ dramaturgul nostru Caragiale: «Mă opresc une-orĭ la o scenă… ușoară, o văd, — doĭ oamenĭ, necăjițĭ de mult unul pe altul, se întîlnesc față în față, și vor să se răfuiască. Încep dialogul și scriŭ, muncesc la el o săptămînă, două, treĭ, văd că nu merge; cerc să îndrept, să dreg frazele ba icĭ, ba colo, recitesc: nu e asta. Într’un tîrziŭ, de-o-dată parcă mi se luminează tot, șterg ce am scris și reiaŭ d’a capo — vorba autoruluĭ — și scriŭ, și scriŭ, de nu pot să prididesc — și simt că e viŭ, că e adevărat, că e așa. Vezĭ că de astă-dată nu mă maĭ necăjesc și nu maĭ lucrez eŭ pentru doĭ; — aceĭ doĭ s’aŭ ales și s’aŭ limpezit în mine;
