Cine-o să vă mai împletească cununi, după mine? Cine va mai hrănì pe bieții mielușei? Cine-mi va îngrijì greierul meu vorbăreț pe care abià l-am prins, ca să m’adoarmă ’n cântec la ușa peșterii?
Acum, în zadar mai cântă, căci somnul mi-a pierit din pricina lui Daphnis.
XV. Așà suferià, așà-și vorbià Chloe, căutând numele iubirii. Dar Dorcon, bouarul acela care scosese din groapă pe Daphnis și pe țap, un flăcăiaș căruia abia-i mijeau mustățile, cunoscând și numele și toate ale dragostei, se îndrăgostì de Chloe, chiar din ziua aceea. După câteva zile, se aprinse așà de mult, încât, nemai ținând seamă de Daphnis, ca de un copil, se hotărî să-și ajungă scopul prin daruri sau cu sila.
Mai întâi, începù cu darurile: îi aduse lui Daphnis un naiu, făcut din nouă trestii, lipite cu aramă, în loc de ceară, iar Chloei o piele pestriță de cerb, cum au bachantele[1].
De atunci, socotindu-se prietenul lor, începù puțin câte puțin, să nu se mai uite la Daphnis, pe când Chloei îi aduceà zilnic, fie caș moale, fie o cunună de flori, fie un măr copt. Ba, odată, îi aduse și-un vițeluș și-o ceașcă suflată cu aur, și niște puișori de pasări de prin munți.
- ↑ Preotese ale zeului Bacchus.
