Ea, nepricepută’n meșteșugurile dragostei, primià darurile și se bucurà, că, la rândul ei, puteà să le deà lui Daphnis.
Intr’o zi, însă, — căci și Daphnis trebuià să știe odată ce-i dragostea, — se iscă, între Dorcon și el, o ceartă dela frumusețe: Chloe erà judecătorul, iar cine învingeà, drept răsplată, puteà s’o sărute pe Chloe. Dorcon vorbì cel dintâi:
XVI. — «Eu, drăguță, sunt mai ceva decât Daphnis, sunt bouar, iar el, ia, un păstor de capre; pe atât mai sus eu, cât îs boii față de capre! Și-s alb ca laptele și rumen ca grâul aproape de seceriș, și nu m’a crescut o vită, ci maică-mea. Ăsta însă-i pipernicit și fără barbă, ca o femeie, și, afară de asta, negru ca un lup. Paște țapii și-i plin de mirosul lor urît. E așà de calic, că nu poate țineà nici un câine! Iar, dacă-i adevărat că a supt dela o capră, nu se deosebește întru nimic de un ied».
Așà vorbì Dorcon, și după el, începù Daphnis:
— «Ei, da, m’a hrănit o capră ca și pe Joe, pasc niște țapi mai mari decât boii lui și nu miros de loc din pricina lor, cum nu miroase nici Pan, deșì-i aproape ca un țap.
Am caș berechet și pâne neagră și vin dulce, cât au doar țăranii cei cu stare! N’am barbă, dar nici Dionysos n’aveà; sunt pârlit de soare, într’adevăr, dar și zambila-i așà, totuș Dionysos întrece Satyrii și zambila crinii!
