Prezicerile sibiline ale suratelor vrăjitoare, cari spun jumătăți de adevăruri și mint cu glas de adevăr, fac să încolțească întâiu în Macbeth râvna periculoasă. Dar, înainte de a alunecà pe priporul fatal al crimei, pe care nu mai este chip de a se oprì, el are clipe de șovăeală. Pe acestea le înlătură însă o altă putere, mai rea decât aceea a Vrăjitoarelor: Lady Macbeth, soția sa, un demon, cum poate fi o femeie în delirul răutății și al urei, precum poate fi un înger în acel al bunătății și al iubirii. S’au făcut încercări de a idealizà pe acest monstru femeiesc, și H. Heine (în ale sale «Shakespeare’s Frauen und Mädchen»), care’și bate joc de aceste încercări din Germania, conchide că femeia aceasta este o «foarte mare bestie». Dar și în Anglia nu lipsesc aceste ciudate tendințe. Astfel, Prof. Dewden, în cartea sa «Shakespeare» (London 1898), zice: «Lady Macbeth este de o fire mai fină și mai delicată (!)», căci «avându-și ochiul ațintit pe un scop — dobândirea coroanei lui Duncan pentru soțul ei — ea primește mijloacele inevitabile!» Ciudată apologie! Și aici Shakespeare e înrâurit de dramele lui Seneca: Lady Macbeth amintește, în concepția generală și amănunte, pe Medea și Clitemnestra lui Seneca.
Macbeth cade victima acestui geniu rău. Chiar după prezicerea Vrăjitoarelor, că va fi Than de Cawdor și Rege, Macbeth vine acasă și anunță soției sale vizita bunului Rege Duncan, și la întrebarea ei,
Și când se duce iar?
răspunde:
Cum crede, mâine,
după care ea zice:
O, soarele nu va vedeà ăst mâine!
Și când Macbeth șovăie, în fața omorului asupra Regelui și oaspelui lui, ea rostește aceste cuvinte de fiară:
Pe pruncul care’ți suge țâța; totuș,
Pe când zâmbià în fața mea chiar, sfârcul
Mi l-aș fi smuls din știrbele-i gingii,
Și creieru-i sburam, de-aș fi jurat
Să fac aceea ce-ai jurat a face».
Ea i se oferă să îmbete pe cei doi copii din casă cari veghează noaptea pe Duncan, și după uciderea acestuia să se puie vina pe ei, stropindu-i cu sânge. Mișelescul asasinat se săvârșește de Macbeth, care omoară «în furia sa» și pe cei doi slujbași, căci, cum zice el, cu un cinism înfiorător, «văzând pe ucigașii plini de coloarea crimei, și cu pumnalele boite în sânge, cine puteà să se stăpânească?»
