Totuș nu se predă, ci cade, luptând cu vitejia ostașului. Și aici poetul se silește să scoată la iveală părțile nobile din caracterul lui Macbeth, care cade victima influențelor demonice.
Incă dela întâiul omor, Macbeth însă este mușcat de dintele remușcării, și iarăș auzim plângerea cugetului său chinuit. Dar Lady Macbeth? In dârdora răsboinică care cutremură Regatul, ea nu mai apare pe scenă decât în actul al V-lea.
In răstimp, firea ei de oțel s’a prăbușit sub povara crimelor, și ea reapare ca lunatică. Ce admirabilă inspirație a poetului că, pe când Macbeth își strigă în tot momentul mustrările de cuget, soția sa, numai în stare de inconștiență își trădează sbuciumul groaznic al sufletului său!
Dar totuș în amândoi se trezește glasul conștiinței, paznicul din lăuntrul nostru, care nu adoarme niciodată cu desăvârșire. Acesta este fondul comun, omenesc, al nostru, atributul nostru din substanța divină, care infinit perfectibil, ne va face tot mai rezistenți contra jugului fatalității și ne scapă libertatea voinței și sentimentul răspunderii. Și din fioroasa tragedie se desprinde totuș învățătura mângâietoare, că noi nu suntem «un fluier în al soartei deget spre a cântà ce ton atinge ea».
A. S.
