Macbeth a fost compus, după toate probabilitățile, pe la 1606. Minereul din care Shakespeare a scos metalul prețios al tragediei, este tot Cronica lui Holinshed, în care a găsit și materialul pentru dramele lui din istoria engleză. Numai că, pe când în acestea din urmă partea istorică ține un loc însemnat, in Macbeth ea dă numai pervazul pentru țesătura acțiunii. Și multe împrejurări sunt plăzmuite de poet.
Din tragediile «sinistre» ale poetului, Macbeth e poate cea mai fioroasă. Ea se potrivește cu moravurile epocii (1040-1054), și cu mediul: Scoția «Munților Inalți», cu «iarba neagră» care-i îmbracă munții, cu ferigile cari își întind brațele țepoase pe nisipurile umede și’n păduri, cu «lochurile» (lacurile) ei sărate și țărmurile veșnic spălate și roase de talazurile neadormite ale mării. Un zăbranic negru acoperă scena, și nici o rază de soare nu vine să lumineze noaptea fatalității. Și acțiunea se desfășură năvalnic, trecând ca un vifor pe dinaintea noastră, cu putere catastrofală.
Nu mai e vorba aici de melancolicul Hamlet, îmbuibat de metafizica germană, șovăind veșnic între cugetare și faptă, o fire complexă, care ne interesează cu atât mai mult cu cât e mai neînțeleasă, atrăgându-ne cu vraja misterului.
Aici avem, în cei doi protagoniști, Macbeth și Lady Macbeth, două caractere cari nu dau enigme de deslegat. In ei arde flacăra ambiției. Dar la Macbeth, râvna nu se trezește decât prin imboldul Vrăjitoarelor.
Ca și în Hamlet, de Duhul Regelui mort, așà și aici poetul se servește de elementul supranatural: de Vrăjitoare, Iele cari ursesc viitorul și împing în prăpastie pe slabul muritor. Aceste Vrăjitoare sunt numai simboluri, întruchipând îmboldurile sufletești sau îndemnurile fatalității; dar este cu putință, și prea probabil, că poetul să fi crezut în ele: căci această credință erà foarte răspândită pe vremea lui (și chiar mult mai în urmă). Incă în 1604 Regele James publică Daemonologia lui și în anul următor făcù să se arză 600 femei bătrâne pentru vrăjitorie.
In tot cazul ce efecte dramatice știe să câștige poetul din aceste intervențiuni ale puterilor întunericului! Și cum ne izbește închipuirea și ne sguduie sufletele chiar nouă, scepticilor moderni, făcându-ne aproape să credem în ele ca in ființe aevea!
