petrol american, cu biserica masivă, cu turnurile înalte de fabrică. O visiune italiană.
Lăsăm un adevărat raiu, de liniște, de muncă, în isolare. Ferice de țara care-l are!
Açorele, insulele Acerelor, ale Acvilelor (cf. Canarele, ale canarilor), nu s’au înfățișat decât prin aripa lor răsăriteană. Un mare grup, cu capitala Funchal, formează centrul pe care nu-l vedem. Adânc noaptea trecem pe lângă fulgul apusean din aripa „acerei”.
Opera vechilor Portughesi, și statuia lui Henric Navigatorul ar trebui să domine apele isprăvii lui...
Odată pe acest deșert umed, cu golul imens dedesupt, în voia vântului, râzându-și de pânzele fragile, caravanele lui Columb orbecăiau către necunoscutul gâcit, către misteriosul prevăzut.
Ne despărțim îndată de împărăția țernei și a pietrei, a coajei tari care ne sprijine, ne hrănește și ne înghite. E o tristeță, și la lumea de jos care a răsărit în ciorchine pe bord și face haz de câte ori vântul largului aruncă o șapcă urmărită îndelung și regretată. Urmărim cu duioșie corăbioarele brune ieșite de curiositate să ne vadă pe adâncul albastru încrețit în unde ascuțite al Atlanticului. Câte un corn de pânză albă înflorește mai departe luciul îmblânzit de apropierea pământului, de vecinătatea neprețuită a omului.
3. Pe Oceanul singur.
Apoi— nimic. Marea singura, rebelă, plină de ură, de furia distrugerii, a zvârlirii în sus măcar dacă nu se poate distrugerea jucăriei care pentru noi e un monstru. O ridică, o coboară, o pleacă pe coastă, îi zvârle în cale neprevăzute valuri care se sparg în zgomot de tunet, ori cedează treptat în scuturări ritmate. Une ori, când vijelia
