rostogolesc pănă în stradă fără să le ia nimeni—dar un placard, adesea repetat, făgăduiește o răsplată cui „arestează și dovedește pe hoții de portocale”—, începe terenul pietros, uscat, în care se înrădăcinează numai îndărătnicii arbuști de pustiu și o astfel de ușoară vegetație pe care căldurile—deocamdată norii se adună pentru ploaie—, căldurile care pot ținea fără un pic de apă și zece luni le vor nimici răpede odată cu ivirea verii. Aici nu mai curg apele de supt pământ care țișnesc din muntele bortilit ca un burete. Dar câte o casă a și răsărit, atrasă de perspectivele viitorului. E un început și, în această societate așa de activă și întreprinzătoare, în care totul îndeamnă la asaltul imposibilului, e foarte probabil că el va fi urmat și grădinile de poveste vor răsbate tot mai adânc pănă la poalele muntelui ocrotitor.
Căci sântem în țara unde zilnic se fac minunile, unde improvisațiile închipuirii se prefac în realități solide și gpornice. Nicăiri omul n’a fost mai creator decât aici, nicăiri n’a avut mai mult sentimentul că el face. Prietenul care mă poartă printr’una din cele mai mândre alei din lume, numai bielșug de roade în arbori, numai zimbet de flori în margene, roșu de mușcat, roz de trandafiri, îmi spune povestea acestei splendide înfăptuiri. Doi Canadieni au venit și li s’a părut locul bun. Cu mijloacele lor de cuceritori ai codrului mereu, de fundatori ai orașelor au făcut din nimic ceia ce se vede astăzi. Când conducători ai Australiei au visitat California, care li datorește eucaliptul și stufosul piper sălbatec, li-a plăcut ce făcuseră întemeietorii și i-au luat cu dânșii. Astăzi Aus-traba are prin fapta lor un oraș aidoma ca acesta.
Ne întoarcem supt ploaie. Norii amenințători au crăpat. Pământul primește, în această deschidere a primăverii, darul rar al apei de de-asupra. O primește recunoscător, dar fără să aiba numai decât nevoie de generositatea, puțin obișnuită, a cerurilor.
