4. La granița Mexicului.
Pe drumuri stropite — aceiași perfectă șosea de ciment tăiată în două, prin dunga albă care delimitează mersul automobilelor—, printre câmpii muiate pornim des de dimineață spre San Diego și Tijuana, la granița Mexicului.
La șase ceasuri lumea a și început să se miște. Încrucișăm câteva automobile grăbite. Pe câmp o ceață ușoară se ridică peste arături în pământ negru și brun ca o râșneală de cafea. Un miros de îngrășăminte plutește în aierul încă rece.
In dreapta și în stânga capriciile hispano-americane ale arhitecților californieni, ca niște mari flori, colorate viu, din care nu e una care să semene cu cealaltă. Nu e meritul proprietarilor trecători, ci al acestor harnici cercetători ai trecutului și descoperitori ai formelor viitorului. Terasele se succedă în cea mai variată amestecătură de linii. In față brazdele de un verde adânc, perfect îngrijit fără servitori, albele potire ale florilor de cala.
De-odată o pădure, o adevărată pădure de sonde, deasă, dar de aceiași impecabilă ordonanță ca și portocalii și lămâii din livezi, răsare și îndată ne încunjură. Aici petroliul e așa de bogat, încât îngăduie ca șchelele, cu eleganța construite, să-și atingă coatele. Totul e atât de strict orânduit, de asigurat contra oricării primejdii, încât în umbra piramidelor de scânduri omul își poate face și locui căsuța și drumul cel mai neted, cel mai curat poate trece în chiar margenea lor. Ici și colo vedem lingurile în mișcare.
Străbatem așezări mai mărunte, care se țin lanț cu întovărășirea, tărcată a haosului de reclame. Și după două ceasuri de drum ni se arată drumul spre una din misiunile, din vechile misiuni spaniole care încă în veacul al XVIII-lea puneau basele unei țeri creștine și civilisate. E întemeierea părintelui Serra, închinată unui sfânt al cărui nume trezește
