Pagină:Nicolae Iorga - America și românii din America.djvu/135

Această pagină a fost verificată

pețirea de dragoste se face în nesfârșite vesele învârtituri, el năvălind, ea, grațios, ferindu-se. Iată-l aruncând jos pălăria și ea joacă în jurul ei, nu: pe dânsa chiar, cu o delicată bătaie în loc a piciorușului. Apoi ridică marele stog de paie și i-l pune pe cap. Bătălia e câștigată. E un farmec!

Ne întoarcem pe ploaia deasă, prin noroiul drumurilor proaste. „Mexicul cel adevărat e încolo”, arată cu mâna d. Hey, negustor de „curio” azi, consul, șef de misiune austriacă, proprietar de rancho ieri. „Acolo e o lume, și ce bogăție — și ce lipsă de noroc!”

La întors luăm altă cale decât aceia care duce la Misiunea Sfântului Ioan de Capistrano. E margenea însăși a Oceanului, sămănată cu cele mai frumoase nume spaniole de-a lungul plajei împănate cu case, pe care le încunjură reclame pentru alte zidiri. In față neguri încunjură marea insulă S. Catalina, vecină cu ostrovul Sfântului Clement. E acum proprietatea fabricantului „gumei de molfăit”, chewing gum, — cum se vede, un binefăcător al umanității, care-și merită suveranitatea insulară. „Chewing-gum” și lucrul în serie merg de altfel împreună: „serviciul” social și distracție.

De acolo din fund o geană de aur pleacă, lărgindu-se pănă acopere cu transparența-i luminoasă tot cerul pănă în capăt. Nori mari, ca un șir de munți vineți, străpung aureola glorioasă a apusului. De-asupra soarele căzând aruncă mari raze roșii ca de sânge care de la un timp se topesc într’un zăbranic încrețit ca o draperie de statuie antică. E o măreață tragedie crușită acolo în ceruri. Vechii Indieni puteau să vadă în ea luptele cele mari ale zeilor și prăpăstioasele căderi ale împărățiilor. Pănă ce aripa nopții cade grea, stingând totul.

Acuma sântem în lumea sondelor în turmă. Apoi mai departe între nesfârșitele lumini din Longwood: oteluri strălucesc, reclame chiamă nervos, firme roșii țișnesc deasupra