VII. LUMEA ÎNVINȘILOR
1. Ținut indian. Marile Cañoane.
Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întăiu pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. In unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.
Oprire lungă înaintea marii, frumoasei gări de la S. Bernardino, întreagă învelită cu iederă. De aici încolo deșert de piatră și nisip de mărăcini și de copaci sălbateci fără stăpân, de ierburi seci. De-asupra plutesc nume vagi; Devore. Intre stânci soarele e cald ca într’o bună zi de vară. Via pusă pe alocurea începe să miște. Câte un fermier încearcă mici plantații de portocale. Colacii cu frunze căzătoare prind să se îmbrace. Muntele prinde mai strâns. Totuși pe o culme brazda de plug e trasă de un băietan. E întrebarea pusă deșertului dacă-i vrednic a primi munca omului.
La Cajon linia muntelui e întreită, împătrită. Stânca roșie a înlocuit prăvălirea de pământ și de pietriș. Enormi bolovani, ca un schelet de chit monstruos, amenință calea,
