Pagină:Nicolae Iorga - America și românii din America.djvu/139

Această pagină nu a fost verificată

Același deșert de granit roz, pe care-l aprind, îl învinețesc razele soarelui care se pleacă spre Apus. P& alocurea și sarea iese la suprafață prin mărăcinișul rar și galbena buruiană, uscată, ca la Nevvberry.

Seara se lasă. De-asupra pământului roș sămănat cu petele de aur ale pachetelor de ierburi uscate, albastrul pur al cerului se sprijină pe vânătul încunjur al munților Nevadei. In fața lor înălțimi ciudate, cu totul negre, mucede pe margeni, de un negru de arătură adâncă, se întind ca o amenințare. Une oip povârnișul lor alb, cu pete închise, e ca o imensă piele de panteră. Liniile lor încălecate sânt rupte, încolțite în felul cel mai neașteptat. Nu se poate un munte mai sfărâmat, mai fărâmițat. Dincolo de creasta lor neted profilată, parcă n’ar mai exista nimic. Fulgerări de aur încheie apusul.

Neted, cu ultima stâncă vânătă, straja de munte încetează. Sântem în câmpul deschis, veșnic asemenea cu sine. Aceasta însă numai o clipă, căci un alt șir, de același caracter, ne cuprinde. Pe șoseaua de supt ele ca niște licurici aleargă automobilele. Alte șiruri ajung a se năzări mai în fund.

0 noapte rece. Pe munte a fost furtună. Aprigă furtunăi cu zăpadă. Când ne oprim la El Gran Canone aierul e glacial. Dar așa de pur, de sănătos, de pătrunzător pănă în adâncul plămânilor ca întineriți la o înălțime de 7496!

E un platou înalt. Pinii îl îmbracă. 0 coamă deasă de pădure bătrână, pe alocuri neatinsă, copăcelul tânăr, sfios, lângă cel care domină larg cu crăcile roșietice, lângă strămoșul căzut, răsturnat peste crengile vii, prins în , mreaja lor, uscat ca un os de pește, de chit, în fundul Oceanului.

De-odată lângă otelul de bârne, roșii-negre, pregătit pănă în cele din urmă amănunte tehnice ale standardisării americane, pământul s’a scufundat pănă la aproape două