Pentru această societate se dă prânzul de gală în ajunul zilei ultime, a Duminecii, care e, pentru aceiași societate, păstrată exclusiv pentru Dumnezeu. Pe insulița noastră compania a pus amintiri cochete, carnete, caiețele cu vederi, și mai ales coifuri de hârtie de toate colorile, cu toate penajele și țarțamurile, evantalii de același material care se pot preface pentru femei în coroane indiene. Indată se vor împărți trâmbiți de carton tărcat.
Dacă ne-am cunoaște toți, ar avea mai mult haz. Așa însă, cum cantul engles ne desparte, mici grupuri își fac singure plăcerea cu această mascaradă in extremis. Acolo, da, serioasele figuri se mândresc copilărește cu acest nevinovat decor de carnaval și între bucățile cântate de musică se ciocnesc stridentele sunete ale surlelor colorate.
A doua zi, peste această petrecere. Oceanul cântă el, în ciuda „zilei bune” ce ni s’a promis. Cântă tare și învălmășit, din valurile care fără sens — ca viața lumii în haoticul ei întreg neinteligibil bietei noastre minți—, se fac și desfac în spume furioase, biciuite de vântul care urlă.
Toata marea e numai praf mărunt ca pe drumurile mari, când le răscolește vântul. Din fund peste valurile care se urmează docil ai zice mii de turme care stârnesc pământul și-l răspândesc în aier.
Și, către seară, de foarte departe, un gabian, unul singur bate liniștit din aripi de-asupra furioasei imensități.
Altă zi. Supt cer acoperit se clătină greu valuri verzui-sure. Coasta e încă departe. Furtuna ni-a mâncat cam două ceasuri pe zi.
Sântem în plin Nord. Pe apele plumburii, cu greoaie lunecări, plutesc roate de ghiața ca mari frunze de apă de-asupra unui trist lac vânat. In stoluri vin lacome păsările țermului apropiat, între gabianii cu aripile sure câte o „fregată” albă cu supțirele gât lacom întins spre prada din adâncuri. Vase trec în toate direcțiile, ocolind locurile
