De aici înainte, spre seară, nu odată se întind ogoare de țernă neagră și pomii cuprind zările. Coperisuri țuguiate printre dânșii. Lumea indiană, atâta timp stăpână nevăzută, se va despărți, pierzându-se în tremurai de lumină al soarelui către Apus. Printre trunchiuri oțelul râului scapără. Apa e de altfel aici pretutindeni la suprafață.
Un cimjtir cu cruci smerite: de mult n’am văzut unul! Cei de acolo au trecut din pământ în pământ. Căci și de aici înainte totul e din lut, ca o escrescență a țărânei comune. Și bisericuța cu pervazurile albe e tot din lutul uscat la soare.
Numai omul lipsește și aici; cu tot râul care stă la îndemână, neîntrebuințat, pustiul își reia drepturile. Dar un sat mare indian își întinde haosul de înjghebări sure, din care iese fumul de seară. Biserica are două turnulețe de fațadă și supt dânsele o dungă multicoloră de caracterul țesăturilor. Pe deal >e văd urmele unei vechi cetă-țui a indigenilor. Nume indiene se păstrează, ca Elota.
Un alt sat indian, S. Domingo, are o lungă biserică de pământ, cu zimți supt terasă și cu clopotul spânzurat în aier. Miriștile ard în margene și muncitorii cu mantie neagră și pantaloni roșii trebăluiesc în jurul pomilor. Aureola de fum albastru încuijara toată gruparea. Munții cu zăpadă sânt în capătul orizontului.
La Bemalillo, „micul Bernard”, prăvălia clasică americană își chiamă simplii clienți. Râul torențial din margine a secat cu totul. Triumful pustiului se pregătește.
Intrăm în munte. Lâ Los Carrillos un grup de case americane, simple, curate. La Galisteo, doar numele spaniol în deșert. Fără de capăt, învălmășit, pustiul de granit ros.
Noaptea se lasă când trenul se oprește la Lemny, în câmpia de pietre, d’inaintea elegantei stații în stil indian care desfășură în zădar galantariul operelor de artă populară ale vechilor locuitori.
A doua zi, bogată regiune de pășuni, pe alocurea cu ogoare
