E în tonul întregului oraș țesătura ușoară de cărămidă roșie, repetată în lungul mai multor străzi. Pavilioanele separ prea mari, cuprinzând prea mulți studenți, cari nu pot avea astfel o viață în adevăr comună. De aceia se începe acuma, după sistemul engles, un alt sistem de clădiri, cu case (homes), Profesorii locuiesc în construcțiile de lemn din vecinătate, care li dau aier, lumină, verdeață. Cetatea nu mai e aici, dar obștea de tineri și de bătrâni a rămas. Numărul profesorilor se ridică la o mie șase sute, cuprinzând, firește, și pe patroni și pe simplii auxiliari. Este și un lector de românește, d. Rafail, pe care nu l-am văzut.
Biblioteca e în mai multe încăperi. O parte duioasă o formează colecția, aleasă, a unui tânăr de douăzeci și patru de ani, care s’a înecat cu vasul „Titanic” în timpul războiului. Chipul lui, umbrit parcă de prevestirea apropiatului sfârșit, privește necontenit cărțile lui iubite. De-desupt, o inscripție latină fericește pe aceia cari au unit moartea cu victoria și se văd chipurile tinerilor Americani întinzând mâna Franciei luptătoare și în suferință.
Mai departe o altă comunitate universitară, Wellesley, și, în drumul spre New-York, o a trei a, Yale. Mii și mii de tineri se formează astfel în fiecare an pentru noua viață sufletească a harnicei națiuni care, având toate ambițiile, pare a voi să așeze acum în rândul întăiu pe aceasta.
Amin!
