Și în frumoasa, vasta sală a navigației italiene, timp de aproape o oară ascult pe rând bunele saluturi de întâmpinare ale tuturor celor cari au România în sângele sau în amintirea lor mișcată. Preoți ai Bisericii unite, muncitori în haine de serbătoare, poetul și filologul Feraru; Evrei din Moldova de care-i leagă inima, vorbesc din prisosul sufletului lor mișcat. Nu e greu a se găsi pentru fiecare bunele mulțămiri cuvenite.
Sântem acuma în oraș. Nu văd îmbulzeala furioasă a vehiculelor mecanice de care se vorbește de obiceiu. O perfectă ordine împiedecă haosul care altfel s’ar produce. La gări de sigur va fi altfel. Și nimeni, aici ca și în orice mare oraș muncitor, nu poate opri, la ceasul când omul are voie a trăi pentru sine, îngrămădeala care nu știe ce e acel dulce lucru de trecut: politeța. Dar totul merge cu o rânduială desăvârșită. Automobilele sa întâlnesc, se potrivesc, se opresc fără nicio nervositate, așa cum pe trotoare — aici abia cercetate— atâta lume se poate suferi și înțelege între sine.
In lenta cădere a zăpezii imediat topite defilează fațade sure, roșietice, violete, brune, de case pentru lumea săracă, de adăposturi provisorii, care chiamă pe emigranți pentru întaia introducere și inițiare. Prăvălii modeste în care clipesc primele lumini electrice. Recunosc ușor tipul clădirilor. E casa Mării Nordului: aceiași, în Anglia, în Belgia, în Olanda, în Danemarca, în Norvegia. Construcția de cărămizi aparente pe care funinginea nu le înegrește cu totul; scara, cu mânerul de fier care înaintează asupra străzii, fereștile dese, pătrate. In tot ce se va clădi pe urmă această primă marcă de fabrică a vechilor coloniști se va păstra. Oricât ar vrea să fie alții, atunci când în atâtea domenii ei sânt fără îndoială cei mai tari. Americanii nu-și pot renega originile. E aici vechea căsuță neerlandesă, unde s’au oploșit cei d’inlăiu înaintași ai marilor familii aristocratice de azi: Astor, Vanderbilt. Ironia lui Washington Irving față de Dietrich Knickerbocker
