adesea, Chateaubriand pomenește de felul cum Indienii primiau pe Europeni, dându-li acel „chalumeâu de la paix”, din' care dacă fumau, deveniau frați cu dânșii,-Indienii cari vorbiau de ”l’£tre suprâme”, Cerul, dar s’a dovedit de foarte multă vreme că Ființa Supremă nu e-decât traducerea în indiană a Dumnezeului nostru și că nu făcea parte din vechile divinități indiene. Acestea erau un fel de idoli strâmbi, urâți, și, pe lângă aceste divinități, vechea religie indiană cuprindea ,grozave superstiții întunecate, capabile de a duce la yărsare de sânge și la crimă. In America se judecă astăzi un foarte urât procesai unui desemnator de museu a cărui femeie a fost omorâtă de o „squaw”, (pr. „scu5”) o babă indiană, pentru că se zvonise că femeia desemnatorului ar face vrăji și, dacă n’ar fi omorâtă, vrăjile ar fi putut aduce moartea, șefului însuși al tribului. Aceasta e religia primitivă indiană. Indienii de Nord erau gata însă să apere cu urma pământul lor împotriva tuturor.
înainte de a vorbi însă despre aceasta, trebuie să adaug un lucru: să nu ni închipuim că Indienii aceștia de la început au fost mulți. Atâta lume sentimentală, de la clericul spaniol care a apărat drepturile rasei originare, Las Casas, pănă la călătorii și diletanții din timpul nostru, și-au închipuit că era o rasă formidabilă, care a fost distrusă de Europeni. Nu, totdeauna Indienii au fost puțini^ ici colo triburile acestea străbăteau pădurile; sate erau numai în Sud, pe anume urme de-a lungul râurilor, pe urme secrete pe care le știau numai ei singuri, așa încât biruința Europenilor a fost ușoară. Altfel nu s’ar fi putut căpăta. Cum să credem că oameni abia debarcați de pe corăbiile lor, găsindu-se într’o regiune cu totul necunoscută, având înainte un dușman în stare să se lupte cum se luptă Indianul, cu siguranță aruncării săgeții, cu siguranța asaltului pe care-l dă, să fi putut birui? Pă-Xerea pe care trebuie să o accepte cineva este că Indienii erau puțini, că albii au format î’tlăiu oarecare prietenii-
