Era atâta pământ, încât cc li era Indienilor dacă oameni înrliuându-se la alți zei ocuț au un colțișor de pădure! Pe urmă au venit luptele, dar niciodată n’a fost o distrugere în masă Nici Indienii n’au vrut să distrugă cu totul pe albi. nici albii n’au urmărit înainte de toate o vânătoare de Indieni. Un călător din secolul al XVIII-lea povestește un lucru hazliu: a pătruns in fundul pădurilor locuite de-Indieni și acolo a găsit un Frances maestru de danț care învăța pe Indieni și pe Indience să danseze danțurile fran-cese ale vremii, Fiindcă era om politicos el se adresa cu toată politeța către ei, spunându-li „Messieurs Ies sauva-ges, Mesdames Ies sauvagesses”! Deci lupta pe care și-o închipuie cineva, tragedia aceasta, încleștarea nemiloasă între două rase, n’a existat.
Venim acum la Europenii așezați în America.- Dacă asupra stratului indian, cel mai necunoscut, a fost necesar să insist, nu va fi necesar să descriu pe Englesul de pe la 1600: n’o să spun nici cum era îmbrăcat, nici care era religia lui, acestea aparținând locurilor comune etnografice și istorice. Dar a doua categorie de locuitori, care din nenorocire astăzi se poate recunoaște foarte cu greu pentru că n’a rămas într’un anume loc și pentru că s’a amestecat cu ceilalți, — nu cu Indienii, decât foarte rar, dar cu elementele europene care au venit pe urmă —, aceștia sânt Anglo-Saxonii. E o foarte mare mândrie pentru un American din timpul nostru să spuie că el este „sută la sută” Anglo-Saxon.
Cuvântul acesta „Anglo-Saxon” a ajuns să fie întrebuințat așa de nepotrivit și cu atâta abus, încât cineva spunea că s’a întâlnit pe un vapor cu un „gentilom de coloare”, și acest negru, cu ghetele bine văcsuite, dar buzat, cu nasul turtit, cu părul creț, tot spunea la fiecare moment: „Noi, Anglo-Saxonii’'’.
Eu am întâlnit Anglo-Saxoni „sută fa sută”. Sânt foarte ușor de recunoscut. Ei represintă aristocrația cea mai autentică
