Pe cele d’intăiu lerau făcut Francesii și Olandesii; Mon-treal, Quebec, Noul-Amsterdam (care va deveni: New-Yor-kul), Noul Orleans nu s’au făcut de Anglo-Saxoni, ci ei le-au moștenit.
Orașele sânt astfel, de funjdațiune latină sfiu neerlandesă. Neexistând orașe, nu s’a putut avea ceia ce un oraș poate da ca artă și literatură. Gândiți-vă la un pictor care ar fi vrui sa facă portrete: ce viață -ar fi trebuit să ducă! jar fî trebuit să se suie pe căi și să străbată spații imense pănă să ajungă la vre-un fermier ca să-l întrebe: „Vrei să-ți fac portretul d tale?”. Evident ca fermi rul i ar fi răspuns: „Dar de portret îmi arde "mie în momentul de față!”. Ce putea fi un portret pentru dânsul, om muncit, ori pentru nevasta lui, îmbătrânită la treizeci de ani în munca grea! Portrete fac oamenii bogați și frumoși sau cari se cred frumoși, cum se crede societatea celor ou bani. Pe atunci oamenii aveau alte griji: să-și asigure viața, să întemeieze o familie, familii formidabile cum noi n’a-vem ideip: de exemplu a murit la începutul veacului al XIX-lea un bătrân de nouăzeci de 'âni care a lăsat cinci sule de urmași. In aceste condiții de traiu nu f^ci artă și literatura- sânt mvoile omenești fundamentale care cer toată truda £i grija Oamenilor.
Dar n’a fost nici poesie populară. De ce? Aici se impune o explicație interesanta pentru însăși noțiunea generala a poesiei populare. De ce atâția oameni cari au trăit la țară, cari au văzut cele mai frumoase apusuri, cum sânt cele din America, întrecând și apusurile noastre, n’au avpt poesia lor? Pădurile însă nu sânt ca ale noaătre; sufletul pădurii a fost izgonit de la cea d’intăiu lovitura sălbatecă barda; e o pădure fura cântec, fără păsări, ^.ceste păduri, aceste câmpii nesfârșite, imensele' râuri, oglinzile dfe argint care sânt lacurild uriașe-.ale Americei pol inspira o poesie populară, dap n’au fost păistori în America. Vita e lăsată singura în pădure, după ce i s’au pus zurgălăi la gât. Pănă astazi o întâlnești la distanțe
