Spaniei. Pe lângă picturi pe lemn și pe pânză de pe la începutul secolului al XV-lea, pe lângă autografe și incunabule, câteva pânze de maeștri. Un grup de lungi figuri tragice al lui Greco, între care o Madonă de o dulce și tristă expresie supranaturală. Pentru a spune adevărul, după ieșirea de dincolo, această nobilă și sigură artă, de atâta măsură, pare rece, artificială, cărturărească, în același timp când ea se ține prea fricoasă de ceia ce dă singur natura.
Ne întoarcem. In dosul marelui parc cădem în cartiere neîngrijite, în care ghiața reține murdăriile, dar vântul vântură hârtiile răspândite. Străzi de un comerț mărunt și urât. Oamenii cari-l fac îi samănă. O grijă de ban plutește în aier care se pare mai puțin și mai încărcat. Încă vre-o câteva sute de metri și ne găsim în plin ghetto. Supt stâlpii cari sprijină linia trenului s’au înșirat într’o piață ca în Moldova sau în Galiția tot felul de mărfuri: fructe, carne, pește, piese de îmbrăcăminte, nimicuri ieftene. Peste amestecul de colori strigătoare cartelele cu însemnarea stângace a prețurilor chiamă clienții. Și ei vin, se primblă, cearcă, răscolesc, cumpără, în frunte cu doamnele și domnișoarele negre, de o coloare pe care clima a îndulcit-o fără a putea schimba linia caracteristică a profilului. Dar totul se face fără alt zgomot decât al miilor de conversații de târguială; nu se strigă și nu se cântă: e un fel de mocneală socotită asupra acestor scene de răsfăț ale pitorescului vulgar.
Și ajunge o întrerupere de trotoar ca să te afli în cartierul cel mai elegant. Marile case cu mai multe zeci de rînduri adăpostesc pe oamenii cei mai bogați ai orașului. Broadway, vechea „Cale Largă”, acum decăzuta, nu se poate asămăna cu aceasta luxoasă Avenue a cincea. Abia se mai preling grupele de negustori cu șăpcuțfe, deprinși a trăi în stradă. Figuri elegante în fața vitrinelor clare, luminoase. Atât de mult aici fiecare și-a făcut cortul
