unit.
De vreți să știți ce s’a ’ntâmplat, Doar meșterul ce m’a creat, Tar spune.
Pe urmă:
Acest praf liniștit a fost domni și-au fost doamne. Băieți a fost și fete.
A fost și râs, și mândră putere, și suspin,
A fost cosițe, plete.
Și-au fost aici, în pacea dăinuitoare-a verii-Și flori și zbor de-albine,
Ce și-au« făcut întregul cerc de viață și S’au tot sfârșit cu bine.
In sfârșit:
Acuma patul tie-mi larg.
Evlavios mi-l faceți.
In el voiu sta lung, așteptând O judecată bună.
Să fie drept cearșaful lui,
Și perina rotundă,
Și niciun zvoh din blonde zări Să nu-mi trezească somnul!
Vom regăsi aceiași notă, cu ciudate complicații de revoltă, la un tumultuos poet, care trăiește și acum, mergând din loc în loc pentru a face lecturi literare, Sandburg, de origine scandinavă. El represintă două lucruri cu totul deosebite, pe de o parte o poesie care, în discreția ei, samănă cu a Emiliei Dickinson, de exemplu:
Adună trupuri câte ’n Austerlitz și ’n Waterloo, Ingroapă-le și lasă-mi pace să lucrez.
