Mișcându-se ’n tăcere supt vălul muritor.
Așa făcu pe omul să stea ’m potrivă lumii,
In stare să înfrunte și muntele și marea.
Coloarea țernei înseși era în el, roșcată,
Și tot ce se cuprinde în primul element:
Dreptatea și răbdarea din stâncile de piatră,
Și calda bunătate a ploilor pe foi. întâmpinarea bună a puțului din cale,
Curaj de înfruntare c’al pasării pe mări,
Ușoara fluturare a vântului pe grâu,
Mila zăpezii care acopereorice răni,
Taina din râul care își taie totuși calea In muntele cu stânca cea aspr’asupra lui.
Când un fiu de imigrant, James Oppenheim, ni vorbește de negri, el spune:
Au liberat pe sclav, rupându-i lanțul,
Dar tot un sclav a fost ca mai nainte:
Era legat de-a lui venalitate,
Legat de indolență și de lene,
De frica lui și de închipuire,
De neștiință, bănuieli, sălbătăcie;
Sclăvia lui nu mai era în lanțuri,
Era în el,
Căci numai oameni liberi se pot libera,
Și nici nu e nevoie de aceasta,
Căci oameni liberi se fac singuri âstfel.
O altă bucată, în același spirit, este aceia în care poetul Edward Rowland Sili presintă pe cei doi apostoli Ion și Toma:
Ioan și Toma ’n drum se prind,
Toma ’ndoit, Ioan iubind.
— Ioane, spune-ai încirăzni Cu cei puțini a te ’pfrăți?
