da din sinul ei atâția binefăcători într’un așa de înalt domeniu poate răspinge cu indignare ofensa unei critici nedrepte, căutând a face din ea o Cartagena oarbă pentru realisările neperitoare ale artei. Și în resultatul strălucit al atâtor sforțări e și o lecție pentru alte societăți, moștenitoare ale marilor generații creatoare de frumuseță, care prin lupte între popoare și State, prin discordii sociale, prin opere literare distrugătoare de suflete văd răpite stăpânirii lor ce era mai scump în moștenirea strămoșilor.
D. Nelson Cromwell îmi arată la ieșire un întreg cartier, un block masiv de case, de vechiu sistem olandes, între care și a sa. „Ele vor dispărea în doi, trei ani, vor fi dărâmate.” Rockefeller le-a cumpărat și le va da jos. In loc va fi după porunca lui hotărâtoare un nou cartier, o „cetate” a lui, care-i va purta numele. Vor fi grădini în jurul locuinților vesele, iar în mijloc se va ridica Opera, Opera uriașă pe care o merită acest oraș cât o țară.
In această societate imensă organisată pentru cea mai sigură și, mai răpede muncă productivă sânt două ierarhii : Una moștenită de la organisațiile și dominată de doctrinele Europei: aceasta are și nu are importanță. Șefi fără forme exterioare importante, fără tot decorul de artă și de frasă al nostru, lucrând și ei în colțul lor exact ce se cere de la dânșii, fără condiții și fără putința inițiativei. Ei vin de la sufragiul popular, care acesta e la disposiția curentelor electorale, a grupărilor de interese, a capriciilor. Adesea tineri, fără nume, fără trecut, fără înfățișare, asupra cărora s’a oprit votul mulțimilor pentru că se aștepta ceva de la dânșii, chit că a doua zi să fie aruncați în neant. Primar e aici un Irlandes de vre-o treizeci de ani, șeful Statului o rudă a lui Roosevelt, despre care nu se știe spune multe și ce se spune face parte din biografiile obișnuite. Alături însă sânt oamenii fără titlu și fără situație cari exercită o adevărată dictatură de influență.
