«moară, dar d-ta, când presidezi, fiind pus în vederea tuturor, nu poți să dormi, și e o suferință grozavă.
Am ascultat la Londra o conferință a d-lui Beza, cancelarul Legațiunii noastre și acum secretar de Legație, care a vorbit și aici la București. Este un tânăr Macedonean foarte inteligent, care a tipărit și un roman, tradus în englezește.
D. Beza vorbia despre elementele de imaginație populară la Shakespeare și arăta că și noi avem aceleași elemente imaginative. Am uitat să vă spun că pentru a ținea o conferință e bine să te p' ' supt ocrotirea unei societăți. D. Beza vorbia supt ocrotirea Societății de studii shakespeariene. Dacă inviți o mie de oameni, poți să te aștepți, în împrejurări obișnuite, să ai șaptezeci până la o sută de ascultători. Dar sânt conferințe la care nu vin nici unul la sută din cei invitați. Publicul este, de obiceiu, foarte cuviincios. Dacă oratorul e străin, atunci vin represintanții națiunii sale de-l ascultă. La sfârșit, președintele ia cuvântul, la care răspunde conferențiarul. Și publicul are acest drept.
In Anglia mai sânt meetinguri mari în aier liber. Se umple o piață întreagă de ascultători, și oratorul vorbește ce vrea el. Se produc certuri și une ori încăierări.
La Americani, conferințile se țin de obiceiu la Universități, și se observă aici un element foarte interesant. Auditoriul tolerează orice; nu râde, cum în general străinii nu râd de un conferențiar care nu stăpânește limba sau are vre-un defect de vorbă. Eu am ascultat undeva în Europa un om foarte distins, care fusese paralisat în tinereță, și, atunci când începea să vorbească, deschidea gura, când la dreapta, când la stânga, dădea din mâni și din picioare, închidea ochii. La noi ar fi izbucnit sala în râs. Ei bine, a ținut un discurs solemn: s’a trudii acasă, a învățat discursul relativ bine, n’a’ repetat aceiași silabă, însă jocul mânilor, picioarelor și al ochilor, natural, a continuat. In toată sala n’a fost unul care să zimbească. In America
