Cu mai puțin idealism, e casul lui Pericle la Atena, al lui August la Roma. Ei sânt Imperatorii acestei fabuloase munci, săracii de ieri, Cresușii de astăzi, binefăcătorii de mâne ai națiunii, căreia-i întorc bogăția într’un moment adunată în mânile lor. Ei dau samă în fiecare moment de vrednicia care li îndreptățește rolul. Aici abdicare nu se încape. Pănă la sfârșit pe breșă, ei dau exemplul unei lupte care e menită să continue fără capăt. Resorturi de fier îi susțin și cu ochi de diamant privesc spre viitorul în care au rol de conducători. „Pierpont Morgan”, spune Nelson Cromwell, „a fost un Bismark”. La optzeci de ani acești conquistadores au frăgezimea de simțire, încordarea de voință a unor tineri. Mor lăsând altora o sarcină întreruptă, brusc de sfârșitul firesc al ființei omenești chiar când un zeu a locuit într’însa, un zeu de putere și de biruință.
Privesc pe unul dintre dânșii. Alb, zburlit, cu ochii mari rotunzi privind parcă în toate laturile. In jurul lui vice-guvernatorul unui adevărat regat de insule, un profesor de o mare notorietate, atâția fruntași tineri și bătrâni ai acestei armate. Intrebările lui cad rar, scurte, poruncitoare. Lung, răspunsul, amănunțit, ca la un examen. El ascultă, reține, chibzuiește: în orientarea lui de mâne va înfra ceva din ce a ascultat azi fără a face din partea lui nicio reflecție. Priviri sfioase îl cercetează, și el le simte, făcându-se că le ignorează. Une ori râde tare; zimbetul nu i se potrivește. A poftit la masă, dar el a făcut o anchetă. A avea oameni întregi înainte, cu putința de a scoate ce vrea de la dânșii i se pare mai util decât a răsfoi cartea, cartea care nu spune decât același lucru tuturora și pe care, pe lângă aceasta, n’o poți privi în ochi.
Această viață e în adevăr publică. Pe fiecare îl vezi ce face. Ieșirile de la lucru aduc valuri de mulțime, și pe jos, care inundă trotoarele. Ai o adevărată defilare de națiuni înainte. Deosebirile etnice se pierd însă îndată. Am singura
