acoperit cu zăpadă. Cocenii recoltei de porumb mai înegresc câmpul care doarme. Aiurea zidurile casei de țară strigă minunile pilulelor de leac și ale preparatelor contra durerii de măsele. Aberdeen: ce depărtat nume scoțian care trezește în minte pagini din Walter Scott! Trecem la Otter Poul, unul din aceste lacuri în care pe alocuri zac luntri înțepenite. La Gunpow, alt lac, tot așa de larg.
Printre copacii negri, supțirateci răsar pini cu crengile răsfirate, grupe de brazi întunecați. Regiunea fermelor se prelungește spre zările albe. Pe alocuri o bisericuță de lemn, o vitrină de prăvălie cu de toate pentru acești isolați, în cari se continuă vechea viață de familie, pură, plină de sentiment religios, a întemeietorilor. In amestecul de colori clare, une ori și într’un ușor capriciu al liniilor se simte grija de frumuseță. Omul așezat nu se poate să n’o aibă. Un ușor fum albastru se ridică din coșuri la căderea înceată, liniștită a serii clare.
Dar capitala acestui rustic Ținut n’are nimic care să-i semene. Vechea Baltimore și-a desbrăcat caracterul supt care o cunoaște istoria. Prin negura amestecată cu fum care a căzut dintr’odată se văd lungi șiruri de case muncitorești, cu balustrade care se clatină, cu ferești ieșinde de pe care cad scândurile, cu învălmășire și miserie. Cupolele unei biserici orientale se ridică sus peste bietele terase ninse. Și totalul marelui oraș e stăpânit de turnurile ascuțite ale altor confesiuni. Atmosfera religioasă, macar aceia a rămas în ciuda prăpăstioaselor schimbări moderne. Ea ajunge și pănă la suferința materială a miilor de desțerați din margine.
Chiar și pământul din împrejurimi e răscolit adânc. El trebuie pentru fabricile de cărămizi. Dar e de-ajuns ca trenul sa mănânce câteva zeci de chilometri pentru ca zăpada să se întindă iarăși imaculată la picioarele soborului de sprinteni copaci ai pădurii.
