a simplului orator ajuns la reputație în Statul său, în mijlocul oamenilor săi. O întreagă odaie îi cuprinde pe cei mai remarcabili dintre fruntașii fiecăruia din aceste State; mari și mici de statură și de importanță, în cele mai deosebite atitudini, dând icoana complectă a gloriilor de o singură generație, iute formate, iute uitate, haos de măriri veștejite: dacă n’ar fi inscripțiile, i-ai putea lua pe unii drept alții: același tip ar putea fi chiar întrebuințat pentru oricare dintre dânșii; felul de a purta părul, mustățile și barba jenează puțin; în orice cas, el nu e o necesitate.
Aceleași glorii, alături de monumente alegorice, și pentru Scandinavul care a călcat întăiu pământul american, ocupă piețele prea mari pentru proporțiile acestor monumente. Poate că obeliscul lui Washington e o mai bună formă de amintire decât aceste obiecte de grădini și de Museu în jurul cărora se zbate o viață care le astupă și le copleșește.
Senin, având ca fond albastrul cerului, vast ca idealul căruia i-a fost consacrată această viață, templul grec al lui Abraham Lincoln. Pentru că a sfărâmat sclăvia, de sigur, mergând pănă la cel mai cumplit războiu civil, cu sutele de mii de Americani jertifiți, dar și azi în Sud negrul nu se suie în tren cu albii și e silit a merge în mijlocul străzii : pentru înaltul învățământ al rasei lui Cain sânt Universități separate, trei la număr. Dar omagiul care se îndreaptă către președintele între președinți privește înainte de toate, oricare i-ar fi fapta, nu numai pe martirul asasinat pentru fapta lui, dar pe omul de credință și de voință, pe acela „care a umblat în căile Domnului”, pe acela care și împotriva tuturora și-a izbândit gândul fiindcă l-a crezut drept. Ca zeul în templul său uriașa statuie impresionantă apare în vârful scărilor, după colonadă. N’a fost oare spiritul lui Lincoln acela care a mânat America, orice ar fi, pănă la capăt, în cel mai mare din războaiele lumii?
