Aproape, și Museele. Iarăși inițiativa privată. Iarăși negustorul mecenate. La „Corcoran”, Clarke a dăruit cea mai complectă și mai aleasă colecție de artă modernă francesă, de la Chardin pănă la Cezanne și la Van Gogh (frumos tablou de flori, foarte decorativ). Sânt acolo toți: Corot (și o Țigancă îmbrăcată românește), Rousseau, Diaz, cu impresionante pânze, Troyon, Jules Breton, Roșa Bonheur. Toată adâncimea pădurilor Europei, toată taina lacurilor, toate roșiile prelingeri ale amurgului, toată truda pentru pâne a vechii Francii au fost mutate aiei. Și En-glesi, Americani urmează linia: Bruce Crane, De Forest Brush, Hawthorne, Dougherty, Grayson, Lockwood, cântăreții în colori ai acesteilalte idile. Dar niciunuia dintre ei nu i s’a revelat specificul american, aierul de aici, taina zărilor deosebite, magia întinderilor pe care artiștii ruși știu așa de bine s’o prindă. Nu e nici corespondentul lui Walt Whitman, poetul în ritmul grandios al muncii, în descoperirea marilor simboluri, nici, cu excepția cutării colorate pânze de pitoresc a lui Walter Ufer, cu cei trei Indieni alipiți supt apărarea covorului ca al nostru, lângă cula ca ieșită din săpăturile preistorice în stepa munteană, vedenia tragicilor învinși, de o atât de pasionantă noutate. Parcă n’ar fi acest pământ și cei mai vechi, așa de nenorociți fii ai săi. Aici fiilor lui îi e păstrată descoperirea și înălțarea maestrului.
Pe o înălțime, biserica episcopală, a aleșilor, aceia care se intitulează cu mândrie, în fața multor catolici, a fanaticilor metodiști și puritani, a sectelor lacome de adesiuni, „biserica naționala”, își înalță catedrala, de un puternic gotic, frances mai mult decât britanic. Capelele sânt gata, în mijlocul așezămintelor administrative și școlare, de mult organisate. Intr’una se face slujba după vechiul ritual catolic. Carte de rugăciuni, îngenuncherea femeilor, lungi tânguiri de orgă în care se amestecă limpezi glasuri omenești. Un grup de comunianți în lungi rochii albe așteaptă împărtășirea.
