în linie dreaptă, peste câmpii, spre Vest. Un Ținut de metalurgie, cu întinse orașe de lumină, din care, ca din uriașe incendii, țișnesc flăcări.
O întreagă noapte în trenul grăbit, care scoate la trecerea prin sate urlete de vacă sălbatecă. O formidabilă scuturătură agită vagoanele de fier. Ele, și tot ce le privește, represintă ceva simțitor deosebit de ce cunoaștem în Europa. O descriere a vehiculului american poate interesa.
Verzuia cutie de oțel a Pullmanului — trenul de lux, celalt având o singură clasă pentru toți călătorii și fiind lipsit de îndemânare pentru a dormi — se lungește în culoare sucite pentru a duce la săli largi, cu scaune deosebite pentru fiecare. Noaptea, din bulbucătura de de-asupra se coboară câte două paturi scărițate, în care te cuibărești cum poți, apărat de curiositatea celorlalți printr’o simplă perdea. Dacă-ți părăsești pentru moment cuibul, ține minte bine numărul, căci poți nemeri, prin semi-întunerec, aiurea. Numai în fund sânt doi fericiți cari pot închide ușa după dânșii.
Serviciul e făcut de negri, cu capete de toate formele și nuanțele, blănite cu câlți creți. Ei fac paturile, ei sânt întrebuințați la restaurant. Placide fețe fără expresie, ochi de farfurie, speriați. In mâni au necontenit ca o temere care-i face să schițeze gesturi de prisos ori să arunce mișcări brusce. Un întreg trecut de robie se vede în tot ce fac pentru stăpânul alb, alături de care îi pune legea, dar nu și obiceiul— quid leges sine moribus! Deprinși din generație în generație să ajute la orice, ei pândesc când ai nevoie să muți o bucată în farfurie și se grăbesc s’o facă, lățos și dulceag. Un instinct de dădacă, transmis de-a lungul veacurilor.
Poartă trăsurica, leagănă copilul, îl învață jocuri, îi cântă vechi arii sălbatece muiate în lacrimile milioanelor, li spun povești, li încarcă imaginația și li strică limba cu sunete guturale și fluide. Negrul nu e aici alăturea de alb, ci
