adesea undeva, bine ascuns, în însuși fundul sufletului aceluia.
La o atât de mare distanță — „ca de la București la Budapesta”, spune un prieten—, același peisagiu. Pădurea în fund, tânără, rărită. Căsuțe care par căzute din cer la întâmplare, fără a alege locul. Dar câmpul, pe care petele de zapadă sânt rare, e acoperit în mare parte de cocenii trecutei recolte de porumb.
2. Cetatea oțelului: Chicago.
Chicago, care se prelungește acum cu suburbiile lui uniforme, înșirând căsuțele de lemn ale muncitorilor de-a lungul străzilor înzăpezite unde curge fumul norilor grei care-l învăluie, nu e un oraș, ci o țară, o țară grămădită pe un singur loc, cu munca ei, cu gândul ei creator, cu faptele bune, așa de multe, cu miseriile, cu crimele ei (trasurile băncilor sânt ca acelea ale penitenciarelor noastre și unele au mitraliere; atacurile de bandiți în plin centru nu sânt rare). Vechiul nume indian plutește, cochet și bizar, asupra unei aglomerații de „cincizeci și trei” de nații.
Cu sky-scraperele lui, care caută și izbutesc sa învingă pe ale New-Yorkului, chilometrice alei de monștri, e vorba de o suta de rânduri în pregătire, cu largile lui străzi, aceastalalta metropola a producției americane abatorii mecanice, fonderii face cea mai mare impresie. Mișcarea, distribuită pe suprafețe vaste, n’are însă caracterul grăbit de aiurea. E un fel de maiestoasă siguranță în zvâcnirile ritmice ale acestui corp imens.
Viaducte colosale, păzite de statui a căror inspirație e nobilă, duc spre partea care în trei ani va sprijini cea mai mare exposiție pe care a văzut-o lumea. O câmpie care ar parea ilimitată. Mari clădiri clasice se ridică ici colo așteptând creațiunile în care se va vădi originalitatea tuturor civilisațiilor
