umblând puțin la întâmplare, dar cu atâta dorință de a învăța, în sfârșit școlile, pană la prunculeții de la început, defilând, supt conducerea unei profesoare sau unei călugărițe, de-a lungul maiestoaselor încăperi. Ordinea e perfect ținută și personalul de pază, aici ca și pretutindeni, un model de corectitudine și de bunăvoință.
Mergem întăiu la Field Museum, pentru „științi naturale”, deci și pentru antropologie, ba chiar pentru ceia ce se adauge ca artă, de la sine, la cunoașterea națiilor. Nu sânt aici aceleași formidabile fosile de șopârle preistorice, cocoșate și cornorate, ca la Museul din Washington. Dar în domeniul antropologic compensația e foarte largă.
O surprisa, și cât de mare, e de la început aceia a descoperirilor de obiecte de aur în Columbia (America-de-Sud). E în ornamentele circulare, în măștile lățite, aceiași artă ca la Tirint și Micena, lucrată cu aceiași tehnică. Din ce în ce mi se impune marea ideie mângâietoare a unității tuturor civilisațiilor umane.
Vechea Americă, din toate regiunile — afară de produsele interesante ale sculpturii în ivoriu, de caracter naturalist, la Eschimoși—, cuprinde, pe o mulțime de rânduri, toate imensele săli de la stânga. Ceia ce a adunat societatea din New-York, e, încă, mai puțin pe lângă această comoară. Ceia ce gustul, priceperea în colori, imaginația în linii a rasei roșe a putut face din lână, din mărgele, din sidef, din pene, e adunat aici. Se face o largă parte superstițiilor, și astfel, între nițele, găsești cele patru nenorocite capete omenești, despoiate de oase, fierte, arse pe d’inuntru pentru a fi reduse la proporțiile unor jucărele: lângă pletele lungi, negre a trei Indieni spâni, un cap ue bătrân alb cu barba și mustățile albe și al unei femei cu luciosul păr răspândit.
Ceia ce este, aici, extraordinar de important e olaria peruviană („Nazca”). Ea e de o bogăție ue inspirație fantastică. Forme bizare: capete de om, unele din ele cu delicate forme quasi-italiene, altele represintând divinități pocite,
