lui chiar. De aici dărâmarea colibei acestuia, rănirea grea a fetei din care băiatul va face nevasta lui, dărâmarea printr’o izbitură de proră a întregului sat de calici, pănă ce din partea celaltă se ridică mânia pănă la gândul de omor, dar mâna cade înaintea crescătorului. La urmă o împăcare: mica familie va fi primită pe vas, iar celorlalți, cari, din nou, supt amenințarea forțelor, au impus fuga, căpitanul li va face un sat nou.
Cu acest prilej toți trec în fața noastră: bătrâne care au păstrat numai zdrențele vieții omenești, bețivi capabili de furt și omor, negroaice care fac farmece aducând înapoi sufletele morților, „doctori” cari practică mai multă vrajă decât medicină, negustori de nimica toată, baptiști cari cântă psalmi și trezesc inspirații, cei apucați de duhul Domnului învârtindu-se, urlând, găsind în nebunia lor momentană lunile formule vrednice de ale Bibliei. Acolo omul e, pe mal, abia la primele încercări; viața e pe râu. Și este un pasagiu, un frumos pasagiu în care unul afirmă, că Mississipi e o ființă, o mare ființă care înțelege, simte și vrea.
3. Spre ai noștri.
Acuma merg la ai miei, la cei mulți și trudiți, pe cari blăstămul vremilor vitrege i-a zvârlit aici ca epave ale Oceanului și cari, muncitori și modești cum sânt, nu s’au lăsat mânați de vânt ca niște hârtii netrebnice, unul ici și unul dincolo, ci s’au adunat la un loc, au făcut societăți, biserici, au creat, nu colonii, ci adevărate centre românești, dovadă a vitalității unei rase care nu este de rând.
Una din aceste societăți, aceia care cu sacrificiile ei bănești mi-a făcut plăcerea de a mă invita în America, cea din Indiana Harbor, care de douăzeci de ani îmi poartă numele, își serbează jubileul. Și aici jubileul unei societăți naționale nu e lucru între patru păreți de sală festivă, ci
