sânt în sală aclamații. Rosenthal, fostul director al „Adevărului”, uită atentatul stupid care era să-l curățe, și vorbește foarte mișcat de „voioșia și duioșia” românească prin care, în scrierile unui Bercovici și unui Diamant, s’a dat o nouă notă literaturii americane. Cuvintele mele de sfătuire, din care nu lipsește și critica, sânt ascultate cu atenție și îndelung aplaudate. Scriitorului ce sânt, i se dă o călimară de aur. Fiecare ține să-mi strângă mâna, fiecare spune de unde este, ce rude a păstrat. Un bătrân îmi declafă bucuros că banii lui sânt la disposiția sătenilor noștri pentru a cumpăra pământuri.
Dimineața, am fost cu o deputăție de Români și de Evrei români la statuia, la cea mai mare din statuile lui Lincoln (o alta îl presintă ca zdravăn, senin, tânăr, lucrător).
Aniversara nașterii marelui președinte a dat o notă de ideologie, de distincție infamelor vrafuri de hârtie tipărită cu aceiași literă și sămănată cu fotografii, care represintă jurnalul american, detestabil monitoriu al crimelor și divorțurilor. Odată pe an omul e smuls din preocupațiile lui de câștig și pus înaintea marilor figuri inspiratoare, odată pe an se dă lecție de „cetățenie”. Odată pe an, școlile, supt drapelul înstelat, aduc omagiul aceluia care mai mult decât Washington, umbrit în „filosofia” lui abstractă, neglijat puțin în aristocratica-i isolare, întrupează democrația luptând pentru drept. Unde sânt noii veniți, cei ce strigă spre libertate, el e zeul rupător de cătușe, magul înflăcărat mergând cu siguranță, peste primejdia vieții, beat de prevederea martiriului, către steaua care niciodată nu se poate clinti.
Ce bună e o lecție de „Lincoln” în clipa când mii de cârciume clandestine servesc clienți aproape copii, când nu numai șampania e la banchetele bogăției, dar în cămăruțele studenților — și studentelor — se beau cu
