biserica unită. Perfectă rânduială, iubitoare grijă a preotului pentru orice amănunt de împodobire. Toată aleasa, gospodărie a Ardealului în locurile cele bune ale lui. Apoi spre Gary, unde ne așteaptă, dacă nu una din coloniile cele mai numeroase, dar din cele mai pline de inimă, mai tari în credință față de țară și de neamul lor, ale Românilor pribegi.
Orașul, la care ajungem îndată, e creațiunea puternicelor fonderii de oțel. Acum un șfert de veac era câmp aici. De atunci s’a adunat o lume din toate părțile care formează astăzi o populație de 120.000 de oameni, în care ai noștri sânt vre-o 1.500 (exact, după statistica părintelui Reu: „280 de familii, 180 de oameni singurateci, 135 feciori și fete de la 16 ani în sus, 370 de copii pănă la 16 ani”). Numele orașului e al președintelui societății care „a zis și s’a făcut”. Viața economică creiază aici subit astfel de așezări, lipind pe nesimțite, de-a lungul largilor străzi drepte, căsuță de căsuță. Aici munca așa de grea, în arșița cumplită, aduce și o plată bună, așa încât mai toate locuințile sânt bine alcătuite, curate și înfățișează un însemnat confort.
In mijlocul orașului se strâng bisericile: toate varietățile crucii răsăritene: românească, rusească, grecească, se întâlnesc aici. Grecii au avut simțul de a păstra în marea și frumoasa lor clădire, foarte bine situată, și formele tradiționale de acasă: cupola, cele două turnulețe cu vârfurile rotunzite. Sârbii au avut ambiția de a ridica, în acest centru chiar, o solidă casă naționala, pe frontonul căreia scrie: „Serbian Hall”, dar discordii în comunitate au făcut-o să fie înstrăinată. Odăile menite prăvăliilor sânt goale.
Și aici, în biserica ortodoxă, plină de lume, ce evlavioasă bună cuviință, ce nobilă atitudine față de oaspeții în fața icoanelor mari ale catapetesmei, de un bun stil, care s’ar părea aduse din țară, slujba se desfășură frumos în clipirea lumânărilor împodobite. Predica părintelui Reu găsește
