vădit răsunet în inimile bune ale acestor oameni chinuiți, cari din micile lor economii au făcut minuni pentru familiile și pentru obștea lor. E aici un adevărat început de burghesie românească, îngrijită de a-și ridica odraslele cât de sus.
Ii văd seara, la masa comună, în care se servesc bucatele de acasă. Mulți sânt Făgărașeni. Când li se vorbește de munții și de Oltul lor, „îi taie la inima”. Alții, ca preotul, sânt din părțile bistrițene. Nu lipsește câte unul tocmai din depărtatul Vest românesc, din Satul-Mare, din Sălagiu. Un Macedonean plângea când am vorbit cu laude de ai lui. Un Evreu român, care evita și cuvântul de „Evreu”, avocatul Sam Shor, om de autoritate și de distinsa elocvența, vorbește după aproape patruzeci de ani de înstrăinare cum nu poate vorbi mai bine oricare alt Român.
Uniți cu frații din Harbor, Românii se dovedesc în cea mai desăvârșita frăție de gând și de simțire. Îmi arată nu numai ce simt, dar și ce pot. Vechile noastre arii răsuna în marea sala peste care fâlfâie colorile americane și românești (se cântă și ambele imnuri, al nostru cu câtă discreta duioșie!—, iar la biserică se pomenia și aici „regele nostru Mihai”); accentele „Steluței” tremură în aier ca o lacrima în colțul ochiului. Copiii, cărora se caută, cu atâta greutate, a li se păstra caracterul național, își arată talentele. Un dracușor de fetiță, care n'are mai mult ca șase ani, fata d-lui Nicoară, joacă toate danțurile cu o grație indescriptibilă și cochetăria ei precoce avea gesturi de o supremă eleganță: bate pe toate baletistele din lume.
Am văzut și o școală americană, o școală de un tip special, care merită să fie descris.
La Indiana chiar, mi s’a arătat o „high school”. Mare zidire de cărămidă aparentă, foarte largi culoare, săli de clasa mai mici. Tablouri originale, date de Stat, împodobesc pareții. O mare sala de baie. Inscripții pe marmură, dând învățături pentru școală și viață.