Apusul se îmbracă în sânge și aur. El nu face loc nopții, ci unei difuse lumini care mult timp lasă transparent albastrul palid.
Acuma sântem iarăși lângă țermul italian: Toscana lunecă blând spre apă. De-odată sântem prinși între lumini pe ambele laturi, unde clipesc farurile de înștiințare. Un colan, al doilea de puncte luminoase tivesc mari umbre negre care se deosebesc în pete năvălitoare.
Elba. Acolo Unde scânteie țermul e Porto Longone, Portul Lungoiu. La celalt capăt pe care nu-l vedem, Porto Ferrajo.
Acolo a fost adăpostul silit al lui Napoleon. Acolo biruitorii prin număr i-au închis „împărăția”. Și el a privit-o ca atare. Din căsuță „palatului” său a orânduit porturi și drumuri, și le-a făcut. Apoi, într’o noapte, vasul ușor l-a luat pe furiș spre Franța depărtată. Pe aceste vaste ape o astfel de jucărie spre un așa de îndepărtat țerm de primejdie, unde pândia poate moartea. Niciodată, n’a fost o atât de tenace voință în omul genial. „Norocul lui Cesar...”
Și vasul se depărtează încet de apele epicei aventuri, pe care o rechiamă ultimele tremurări de lumină ale farului care se pierde.
Acuma sus, nesfârșit de sus, stau numai, poruncitoare, limpezile, ochioasele stele pe care le uităm. Ele singure, de-asupra adâncului.
La Ostia cu gura Tibrului, la „ușile” Romei vântul scutură masa imensă a vaporului, care luptă cu năvala valurilor. Tocmai Roma să fie așa de rea față de vasul care-i poartă numele și asupra căruia veghiază icoana ei încununată cu coiful și cu lanța în mână?!
Ne trezim la Neapole. Cetatea minunată se presintă în alba risipire a miilor ei de case supt soarele care lovește în ascuțișul de turnuri și în faianța veșnic tânără a cupolelor.
