De la Chicago spre Aurora, un centru pentru lucrul la căile ferate. Se deșiră aproape fără întrerupere căsuțele de muncitori, așezările de fermieri. Natura e îngăduită numai ca decor, mai puțin: ca teren încă disponibil. Nume francese: La Grange, sau de o recentă poesie sentimentală (ca și Aurora însăși): Eola. Cele d’intăiu se explică prin trecutul regiunii.
In adevăr descoperitorii au fost Francesi. Unde e imensul, interminabilul, triumfantul oraș de industrie și comerț a fost acum trei veacuri coliba celui d’intăiu descălecător, La Salle, al cărui nume e păstrat încă pentru unul din cartierele orașului. Numai în veacul al XVIII-lea, în a doua jumătate, în epoca de rătăcire, de totală lipsă de prevedere și de orizont a politicei francese, condusă cu sforicelele de mătasă ale femeilor de la Curte, s’au jertfit Angliei, fără cea mai mică șovăire, teritorii care erau să însemne așa de mult pentru omenire.
Aurora are în centru aparența cartierelor mijlocii din metropola vecină. Noaptea e o nesfârșită tremurare de lumină în toate colorile de-asupra caselor care altfel nu fac nicio impresie. E inutil să spun că nicio clădire nu se deosebește de celelalte.
Românii sânt aproape două mii, formând vre-o trei sute de familii. In mare parte din Sălagiu și din părțile Satului Mare. Harnici muncitori, plătiți mai slab decât la usine. Dar din puțina lor agoniseală, pe care au încercat fără noroc s’o fructifice în România care devalorisa, ei au făcut lucruri mari. Biserica unită, cea mai frumoasă ca stil și ca materiale din tot ce am văzut pănă acum în America, e făcută din cărămidă aleasă; un pictor italian a schițat trandafirii îngeri în bolți, catapiteasma e lucrată cu evlavie și cu o deplină pricepere a obișnuințelor românești de un German din Timișoara; porțile sânt datorite unui Român care a cunoscut pictura lui Smigelschi în catedrala din Sibiiu. Alături e o foarte bună casă parohială pentru părintele Mânu, Someșan, fost pe vremuri la Prislopul
