stradă, văzută de la fereștile unui otel de modă veche, cu tablouri dulci și naive, cu mobile lustruite de mâna omenească, presintă aceiași strecurare de lume săracă muncită, același alaiu spre pane de muncitori îmbrăcați smerit, cu caschete, cu capetele goale, de femei alergând după nevoile casei. Pare curioasă, în fața unei florării, frumoasa fată, de o supremă eleganță, care, nerăbdătoare, l»ate trotoarul cu vârful elegant al piciorușului. Aici mi s’a părut că e mai multă durere omenească robită împărăției mașinelor decât în orice alt loc din Slatele-Unite. Totuși mi se asigură că oamenii câștigă foarte mult, că pot realisa economii însemnate, dar li place a cruța.
Un cartier nou duce spre Kent, unde e școala normală a Statului, care m’a invitat să vorbesc. Creațiuni noi pentru oameni mai bogați; mici capricii de artă dau caracter clădirilor răzlețe, care rămân însă credincioase, în liniile generale, tipului consacrat, cu neputință de izgonit de acuma înainte. Totalul face impresia unui cochet coltage engles. Grădini însă nicăiri în vaga împrejmuire fără despărțiri.
Ajută la această plăcută înfățișare natura. Ea are cel mai frumos aspect pe care l-am întâlnit pănă acuma în America. In aierul acuma dulce primăvăratec, fără urmă de zăpadă, se ridică dealuri acoperite cu arbori, printre care se afundă văi largi și adânci, purtând încă numele Indienilor cari le-au străbătut, ciudate nume coroiate ca ieșind dintr’un plisc de papagal: Cuyahoga. Lacuri largi răsfață vasta lor oglindă de ape, pe care o încalecă poduri îndrăznețe. O atmosferă de idilă primitivă pe care n’o mai strică locuința sfrijită a omului. O pace adâncă înfășoară toate: pe șoseaua admirabilă, de cărămidă roșie-violetă, ca în vechile case spaniole, automobilele lunecă, ușor fără vuiet de sirene. In fund soarele, care se apropie de apus, coboară încet ca un imens glob roșu, fără raze.
