flacără a furnalelor de oțel, obișnuita desfășurare a căsuțelor de lemn. Nu departe una de alta, biserica ortodoxă, cea unită a părintelui Spataru. In cea d’inlăju un zugrav din Laz a dat în 1911 astfel de icoane care păstrează toată frescheța de folklore, toată bogația de colori, toată naivitatea pioasă a vechilor iconari: nu s’ar fi crezut ca tradiția seculară a acestor interesanți meșteri să se fi putut transmite neschimbată, capabilă însăși de note personale, pănă în zilele noastre. In același cartier Sirienii, Maroniții, scăpați supt regimul frances de frica veșnicilor lor dușmani, Drusii, au o capelă de lemn; preotul, care, după datina țerii sale, știe franțuzeasca învățată la Beirut și mai de loc englezește, îmi arată copilăreșlile podoabe sentimentale de îngeri și flori de hârtie ale Bisericilor legate de Roma. Lungile fețe oacheșe, cu ochii mari triști ale credincioșilor lui apar în toate priuvoarele.
La o masă care mi se dă în clubul universitarilor, cu largă participare de Români înstăriți, aud pentru întaia oară expresia clară și francă a sufletului american. Știam câți din America au fost pe la noi, în zilele de restriște de la Iași și pe urmă. Dar aici găsesc mai mult decât a-Jâta: amintirea simpatiilor care au întovărășit războiul nostru pentru independență, considerația pentru ce am ajuns a fi, dorința ca și nota noastra etnică, la aceia cari vor rămânea aici, Să se amestece în sintesa civilisațici americane, care de acuma trebuie să fie. „Ați spus”, arata un simpatic clergyman, „ca în România națimiea a făcut Statul; aici Statul se trudește să creeze din atâtea elemente națiunea”. Și îi lipsește, adaug, cu toate societățile de francmasoni, extrem de puternice, cu toate asociațiile de legionari și paza veșnic vie a „miliției naționale”, a ..cavalerilor lui Columb”, ceia ce poate conduce și orienta o sforțare de o sintesă: sâmburele teritorial. Totul e supt apele în veșnică mișcare ale potopului imigrației.
La amiazi peste trei sute dintre ai noștri s’au adunat la
