de neîncredere arată că, din vechiul curent mai mult social, care a dăinuit pănă dăunăzi, pănă la unirea societăților și la comemorația de acum trei ani a fundării lor, a mai rămas ceva în suflete. La hală stau alături steagurile tovărășiilor contopite, legând numele lui Traian de al d-lui Iuliu Maniu și al culturii; ultima societate s’a întemeiat în 1916, în cele mai aspre din momentele sufe-rinții noastre în războiu, ceia ce ni s’a părut cam curios.
Seara, masă cu câțiva Americani, judecători, oameni de școală. Se vede bine dorința lor de a reținea „rasa fină”, care „se va perfecționa în a doua generație”. Altfel înțelegere și iubire pentru România, cândva „răstignită pentru omenire”. Dar în sala școlii primare vre-o mie de Români adunați pentru a asculta despre „casa” lor par a dovedi că aceste planuri, firești, nu se vor îndeplini ușor. E în aier o nespusă duioșie când Imnului Regal îi urmează) cântecul dureros al pribeagului.
Apoi, în cutiuțele scuturătoare — ce chin!— -spre orașul de peste un milion, cu 30.000 de Români, care e Detroit (pronunță ca în românește, dar odată francesul Detroit, căci sântem pe hotarul canadian).
5. Pe hotarul canadian: Detroit.
Dimineață de după ploaie. Negrele împrejurimi, lângă topitoriile de aramă, sânt pline de șlioalme în praful de cărbune care cuprinde totul. Prin ceața dimineții un formidabil pod de fier, de o superioară eleganță, încalecă râul. E „River Rouge”, mi se spune, și iarăși, pe locurile luate de Anglia, păstrate de America liberă, deschise concurenței neamurilor menite a face o nouă nație, vechile amintiri francese învie.
E poate ceva din spiritul rasei latine, ori din vecinătatea Canadei, care, aici, printr’un capriciu al graniței, e la
