Îmi face o deosebită plăcere să revăd pe cei cunoscuți și să întîlnesc întăia oară pe cei cari acum s’au înscris în Universitate.
După un obiceiu „vechiu“, pe care înțeleg a-l păstra, lecția întăiu de istorie universală trebuie să atingă un subiect în legătură cu materia pe care o predau, dar să se țină în linia unor anumite generalități și, de la o bucată de vreme, cred chiar că generalitățile acestea nu au să se țină numai în regiunea înaltelor teorii, despre care o să vorbesc îndată, ci să se coboare la realitățile, foarte serioase, ba chiar tragice și amenințătoare, din timpurile noastre, pentru ca și studiile acestea istorice să aducă un folos în marea luptă pe care o duce omenirea pentru drept, și unele popoare pentru însăși existența lor.
Acest punct de doctrină, pe care l-am fixat la început, cere o explicație, și vin la explicația aceasta.
Problema Universităților s’a pus pretutindeni, cum s’a pus problema întregii culturi a timpurilor noastre. Pănă acum cîțiva ani problema aceasta nu exista; acum ea se impune oricui: și observatorului celui mai superficial și spiritului celui mai indiferent i se impune problema școlii în întregime, ca și problema tuturor lucrurilor care, în afară de școală, represintă cultura.
Formele de odinioară, formalitățile goale, care începeau cu nimicuri și se terminau cu o diplomă, acestea trebuie considerate ca isprăvite. Distribuția simplă de acte care înseamnă valoarea cuiva într’un moment, valoare care poate să nu mai existe după trecere de câțiva ani, e un lucru al trecutului. Niciodată omenirea n’a fost silită să aibă o conștiință mai deplină și mai adîncă a greutăților în mijlocul cărora trăiește. Ce s’a făcut atâta vreme, de multe ori în forme extraordinar de ele-
