cărora n’a lucrat nici-odată. Dar el știa că, dacă Scaunul muntean se poate căpăta cu puterea Ungurilor, nu-l poate păstra decît acela care e recunoscut de Turci. Știa și aceia că Turcii, cari mint, primesc minciuni, cînd au interesul s’o facă. El puse deci să se scrie o rugăciune de iertare către Împăratul păgîn, căruia-i făgăduia să-l ajute — ca oarecînd Vlad Dracul — în Ardeal, unde știe toate potecile. El își călcă pe inimă și scrise și lui Ștefan-Vodă, cerîndu-i a pune un cuvînt bun pentru dînsul.
Ștafeta care ducea aceste două răvașe de înșelare, și pe acela către Marele-Vizir, căzu în mîna oamenilor lui Radu. Acesta avu astfel nemărgenita bucurie de a fi găsit o armă care nimicia pe fratele dușman. Cu cea mai mare grijă, hîrtiile lui Vlad fură trimese in lagărul de la Brașov, și ajunseră la cunoștința Craiului. Matiaș ascultase și pănă atunci destule plîngeri împotriva lui Vlad din partea Sașilor, cari avuseră atît de mult să sufere din partea lui. Războiul acesta muntean era apoi foarte greu pe o vreme cînd Carpații se înveșmîntează în groase pături de zăpadă; banii, ceruți de plățile față de Împărat, față de Giskra, nu se prea găsiau în lăzile oștirii; luptătorii erau puțini, și abia acum putu Matiaș să pregătească Ardealul pentru întîmplări de războaie; tragere de inimă pentru un astfel de creștin și un astfel de prieten ca Vlad, n’avea nimeni. Descoperirea făcută cu ajutorul lui Radu nu putea să vie în mai bune împrejurări: se porunci îndată lui Giskra să prindă pe nerușinatul
