Iar țeranii erau unde nu se duceau gîndurile puternicului Craiu, atunci cînd păhărele se ridicau la masa-i strălucită în sunetul vesel al trîmbițelor care urau noroc în războaie; ei erau, cu săgeți, ciomege și săbii, cu măciuci și coase, în codru la Vodă, în codrul alb din preajma Crăciunului.
În sara de 14 spre 15 Decembre, un trădător strică veselia neîmpărțită a ospățului: el vesti Craiului său — căci era un Ungur venit pentru afaceri în Moldova,—că pădurile din prejur sînt vii și că le străbate, clipă de clipă, fiorul răzbunător al mersului ostașilor. Putință de plecare nu era,—nici un pas nu se afla pe aproape, și, cu astfel de dușmani ca Moldovenii, cine s’ar fi înfundat într’o trecătoare necunoscută, și pe ce drum s’ar fi putut ajunge cu siguranță acolo? Lupta trebuia așteptată în Baia, «o luptă pentru viață, nu pentru cinste», scrie Italianul care a fost chemat ca să cînte laudele Craiului Matiaș. Două sute de pedeștri încercați în războaie fură așezați în jurul Regelui însuși; cealaltă oaste fu împărțită pe unde se credea că poate fi mai de folos. Ochii tuturora căutau cu spaimă în noaptea de unde trebuia să vie dușmanul: ce dușman și de unde, cine putea să știe?
Era abia întăia strajă a nopții, după socoteala ostașilor, cînd zori de flacără înroșiră cerul într’un întreit răsărit de groază, și un lung chiot sălbatec zgudui văzduhul de ger. Erau Moldovenii, cari-și
