milie, căci soția cneazului Litvaniei era, de la 1495, fata lui Ivan din Moscova, care ajunsese astfel socrul unuia, cuscrul celuilalt.
Altfel stăteau însă lucrurile cu Polonia. Ștefan își ținea căpitanii în Pocuția pe care el era hotărît s’o apere pănă la sfîrșit și pe care Polonii nu înțelegeau cîtuși de puțin să i-o lase, așteptînd numai clipa potrivită pentru a smulge din mînile Moldoveanului, despoietorului țerii lor, «bucata de pămînt ce se întinde de la pădurea de fagi a Haliciului în jos pănă în Nistru și pănă în Munți». Starostele moldovenesc care stătea în Cernăuți, astăzi capitala Bucovinei austriace, Ion Grumază, era pentru acești vecini un spin în ochi, care durea amar și umilia adînc.
Din partea aceasta nu veniră deci nici vești de suire în Scaun, nici amintirea legăturilor strînse ce fusese odinioară între Moldova și Polonia, nici îndemnuri spre înnoirea lor pentru binele Creștinătății. Pentru Ioan-Albert. Ștefan era una cu Tatarii, cu Turcii, cu păgînii aceia cari erau înfățișați ca prietenii statornici și tovarășii de jaf ai «Moldoveanului». În 1493, în anul după începerea Domniei nouă și în Polonia, se strîngeau bani de la locuitorii regatului pentru apărarea hotarelor, așa de mult călcate în timpul din urmă, «de Turci, de Tatari și alți vecini», dintre aceia ce nu se numesc, dar se urăsc cu atîta mai mult. Ioan-Albert nu sămăna, de alminteri, cu tatăl său, «prie