tenul» Domnului Moldovei. Cu gîndul să lovească el pe alții, tînărul Craiu nu se lăsa lovit. În același an 1493 el se lăuda că-și păzește așa de bine țara, «încît nu mai pot fi năvăliri atît de lesnicioase cum se făcuse obiceiul». Ștefan nici nu plănuia, din partea lui, asemenea încălcări ale pămîntului leșesc: el luase ce credea că este al său și ce era al său după dreptate — căci banii dați de strămoșii săi nu se plătiseră și zălogul intrase firește în stăpînirea împrumutătorului, — și el nu mai avea arme decît împotriva acelor ce ar fi căutat să-l trimeată în granițele cele vechi.
Siguranța păcii se întări peste puțin, cînd Craiul cel cu scopurile mari, pedepsitorul Tatarilor, dușmanul neîmpăcat al păgînilor, poftitorul Coroanei ungurești, făcu pace cu Sultanul. Solul său era la Poartă pe vremea cînd Turcii cercau Severinul și Belgradul, cînd Sultanul înnainta pănă la Sofia, asupra Ungariei, a cărei pace se mîntuise. Alibeg din Semendria — fratele său murise — și Malcoci, adecă Bali-beg, fiul lui Malcoci, așezat în Vidin acuma, pustietorii Moldovei în 1485, trecură prin Oltenia în Ardeal și fură striviți și săgetați în munți de Romînii olteni și ardeleni de lîngă pasul Turnului-Roș. În April 1494 se jura la Constantinopol asupra unei păci pe care Ioan-Albert, cu toate că-l prădase abia dăunăzi Tatarii, o întări prin jurămînt, în Iunie.
Ea trebuia să ție trei ani turcești, deci numai pănă în 1496. În acest an, prevăzîndu-se jafuri
