sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta in stăpînire, și merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credință și ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută și cu bani — frumoși galbeni genovesi, aduși de negustori din Crimeia — pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atîrna bisericește Moldova catolică. Mai aproape însă, spre Nistru și dincolo de Siretiu, către Prut și apa îngustă a Ceremușului, era un întins Ținut, bogat în cetăți și tîrguri, plin în munții săi de ciobani romîni, — care se chema al Sepenicului, în care se aflau Cernăuții, pe atunci un sat supt cetatea Țeținei (Czeczyn), și poate Hotinul. Banii nu se plătiră, și granița romănească se urcă, pentru 3.000 de galbeni, pănă în părțile Pocuției.
Petru stătu în Suceava, a treia reședință a Domnilor moldoveni. Fratele și urmașul său Roman înnălță la vărsarea Moldovei în largul Siretiu o cetate căreia-i dădu numele său. Cu toate că în Țara-Romănească ținea cîrma un om ca Mircea-Vodă, cel d’intăiu mare stăpînitor romănesc, cu toate că Petru se împrietenise cu acest vecin, pe care-l ajutase să intre în legături cu Polonii, Roman îndrăzni, călcînd drepturile muntene asupra apelor de la Miazăzi, să-și zică Domn «din Munte în Mare». Mîndru și față de regele înnaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor pănă ori-și-unde și împotriva oricui. Vladislav l-ar fi putut scoate numai cu greu dacă s’ar fi încumetat
