să rîvnească Domnia. Pănă atunci i se zisese Rareș, după numele soțului mamei sale, dar erau destui cari să știe ce scump e sîngele său pentru ca el să vadă nevoia de a-și cruța viața fugind în Polonia, de unde se întoarse abia acum ca să stea unde stătuse părintele său.
Petru-Vodă Rareș sămăna cu Ștefan la gînd și faptă: gîndul îi era înnalt și cuprinzător, iar fapta fulgerătoare. Mari însușiri, pe lîngă care nu se întîlnia însă și aceia, și mai neobișnuită, care dă, mai ales, între oameni izbînda necontenită și roditoare, bătrînetele senine și recunostinta urmașilor: anume măsura, judecata dreaptă și cumpănită. De aceia viata lui Petru, Domnia lui de vre-o douăzeci de ani — timp în care pot încăpea multe fapte mari! — n’au fost o tragedie zguduitoare și măreață care se încheie prin împăcarea sufletelor, ci un zbucium de fiecare zi, plin de groază și duioșie, și mîntuit prin umilința unor lanțuri care împiedecă mînile și strivesc inima.
Ei s’a amestecat întăiu în Ardeal, unde se luptau doi puternici pentru Coroana Ungariei, culeasă pătată din mocirla roșie a înfrîngerii de la Mohàcs. Ar fi putut să lege de dînsul, ca Ștefan-cel-Mare, pe Secuii deprinși să asculte de porunci venite din Moldova, ar fi putut să cîștige pe Romînii din Ardeal, coborîți de slăpînitorii străini ai țerii în rîndul dobitoacelor de muncă, povară și petrecere, pe acei Romîni ardeleni pentru cari Ștefan întemeiase episcopia Vadului în unghiul
