crăpate, care nu mai puteau sluji deocamdată la nimic.
Se făcuse iarnă acum, între anii 1461 și 1462. Dunărea era rău păzită, căci toate puterile turcești fusese grămădite în Asia, unde ele dărîmau o Împărăție creștină. Odată ce Hamza, stăpînul hotarului întreg, stătea in țapă la Tîrgoviște, supt corbii ce se rotiau de-asupra înnălțimii sale, subașii ceilalți nu știau ce să facă. Prin mai multe vaduri de-odată izbucniră pe malul stîng, călcînd pe apa încremenită de ger. cetele boierilor și țeranilor lui Vlad: ei aveau poruncă să nimicească tot fără a mai întreba de neam sau de lege, să dea foc satelor și cetăților, să măcelărească pe bărbați, să aducă pe ceilalți locuitori în turme pentru a hrăni țepile de lîngă Capitală, să adune pentru răsplata lor și faima lui capete, urechi și nasuri, după deprinderea sălbatecă a Turcilor.
Se făcu așa: lipsa de vitejie se pedepsia la Vlad cu țapa; lipsa de cruzime era la dînsul de o potrivă cu mișelia. Prin mînile multora ucise deci acest singur mare ucigător de oameni. Pe rînd se prefăcură într’un pustiu grozav, unde bălți de sînge înghețau lîngă ruinele negre, Oblucița, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, satele de lingă Chilia, unde păziau Unguri de-ai Corvinilor, cu tunuri pecetluite cu stema lui Iancu-Vodă, așezările bulgărești și romănești de la gurile Dunării, Cartalul, Rasova, Turtucaia din fața Olteniței noastre, Nicopolul, unde se tăie capul subașei,
