se obosiau culcînd lanurile vii. Se mîntui în sfîrșit cu spahiii; și pe dînșii îi înghiți noaptea în fugă. Atunci șirul strîns al Ienicerilor, gata să moară pănă la unul, numai să-și scape mărețul Domn, răsări negru, mut, în raza roșie a faclelor de rășină. În fund se înroșiau zorile, ca din prisosul sîngelui ce se vărsase. Era ziua, care număra prin lumina ei destăinuitoare puterile fiecăruia. Romînii cotiră, ei pătrunseră în tîrgul cel mare din mijlocul taberei, în bazar, îl prădară, și vîntul iute al dimineții îi fură în codrul de unde veniseră.
Cine putea să se gîndească a-i urmări, cînd se văzu în sfîrșit cu groază ce lăsaseră în urmă, cînd Ienicerimea singură stătea supt arme în mijlocul cîmpului sămănat cu movile de trupuri, pe cînd din zare se întorceau sfioși fugarii pe caii lor obosiți? Ali-beg, fiul vestitului Mihaloglu, sosia tocmai dintr’o raită de pradă și aducea cu dînsul cîteva sute de țerani, «mai mult femei și copii», pe cari-i strînsese pentru că aveau preț în tîrgurile de robi ale Răsăritului; se zvoni dintr’aceasta, ca o mîngîiere, că Ali a întîlnit pe hoții nopții, că s’a luptat cu dînșii, i-a bătut și a putut aduce acești voinici. Bieții oameni fură uciși în chinuri, unii tăiați în două cu fierăstraiele, ca trunchiurile nesimțitoare. Din gura nimărui însă nu ieși un cuvînt de destăinuire: știau unde se află Domnul,— mărturisiră ei în ceasul morții, — dar nu voiau să spuie. Pentru întăia oară Mohammed al II-lea,
